Despre mine

Fotografia mea
Bucuresti, Romania
"Build of your imaginings a bower in the wilderness ere you build a house within the city walls." ("Duraţi-vă din visuri un refugiu undeva, în deşert, înainte de a vă înălţa o casă între zidurile cetăţii.") Kahlil Gibran

miercuri, aprilie 13, 2011

Esti dorit pe Netlog — Reminder

Cineva asteapta ca tu sa-i vizitezi pe Netlog.
Te-a invitat deja, insa inca nu ai raspuns.

Apasa aici pentru a afla cine te asteapta!


Netlog NV/SA. CP 3025. Oficiul Postal Iasi 5. 700810. Romania BE0859635972. abuse-ro@netlog.com

Nu mai vrei sa primesti aceste e-mail-uri? Apasa aici.

joi, martie 01, 2007

Simbolismul funcţional al simţirii

Gustul şi simţirea de sinteză

Rămas la urmă, gustul nu este nicidecum cel din urmă, căci, prin prestaţia sa, el este cel mai cooperant dintre simţuri, fiind de fapt un simţ de sinteză în care gustul propriu-zis rămîne doar o modestă componentă a unei laborioase colaborări.

Chiar şi în ipostaza lui de adjuvant al nutriţiei, gustul îşi asociază şi alte simţuri care dau seamă de proprietăţile organoleptice ale alimentelor. Pentru a deveni dezirabile acestora li se face o primă expertiză vizuală care le apreciază aspectul şi una olfactivă care le stabileşte prospeţimea sau starea de conservare. Acest prag preliminar, precedînd testarea gustului propriu-zis, poate fi suficient pentru eliminarea de la următoarea probă a candidaţilor indezirabili.

Odată introdus în cavitatea bucală, pentru a-i resimţi pe deplin gustul, alimentul trebuie însă preparat: el este supus unei activităţi complexe de masticaţie – este rupt, zdrobit, mestecat, frămîntat, îmbibat cu salivă –, operaţie în timpul căreia senzaţiile tactile şi termice, ca şi cele kinestezice, venite de la muşchii şi articulaţiile care participă la travaliu, adaugă semnificaţii suplimentare în aprecierea rafinată a virtuţilor sale. Nu e de neglijat faptul că limba, dincolo de a fi doar organul pe care sînt situaţi senzorii gustativi, este poate cel mai subtil şi sensibil muşchi din corp (de unde, poate, şi neîndoielnica lui contribuţie la activitatea erotică).

Consistenţa alimentelor, fluiditatea sau vîscozitatea lor, faptul de a fi crocante sau suculente, fragede sau vîrtoase sînt însuşiri sesizate în cursul acelor proceduri şi se adaugă profitabil complexului senzorial final care este gustul. De fapt, gustul propriu-zis nici nu poate fi resimţit în amploarea lui decît în urma acestor migăloase preparative. În varianta sa pură el este prea sărac şi se rezumă la numai patru senzaţii de bază: dulce, amar, acru şi sărat. De aceea are nevoie de combinaţia cu subtilele miresme degajate de alimente care migrează din cavitatea bucală în cea nazală. Doar aşa alimentele îşi capătă inconfundabila şi complexa amprentă gustativ-olfactivă.


Savoarea – specialitatea gustului

Dar abia acum începe activitatea privilegiată, aceea care e responsabilă de promovarea gustului ca organ al delectării. A gusta cu adevărat înseamnă a savura şi acest lucru se întîmplă doar atunci cînd deglutiţia e amînată indefinit, iar bolul alimentar este plimbat şi alintat de limbă, zăbovind în cerul binecuvîntat al gurii pentru a-şi mărturisi savoarea. Întreaga şi bogata voluptate a gustului este dată de însumarea şi topirea tuturor acelor senzaţii diverse într-o unică şi delicioasă reverie finală cu ochii închişi (însoţită adesea şi de vocalizări satisfăcute).

Specializarea superlativă a gustului nu constă deci în restrîngerea la cîmpul senzorial care îi este propriu, ci în miraculoasa sa capacitate de a deschide un alt orizont al sensibilităţii, acela al cooperării dintre simţuri, al savorii şi bucuriei rezultate din această sinteză a simţirii. Gustul realizează însă concomitent şi ratificarea unei virtuţi nebănuite a realităţii – aceea de a ne încînta, a ne vrăji, a ne fermeca. Descoperind această dimensiune mirabilă a lumii, gustul este consacrat ca organul cel mai protrivit să o onoreze printr-o prestaţie de excepţie.

Performanţa simbolică a gustului ne apare astfel ca o convocare a aproape întregii sensibilităţi pentru a testa complex virtuţile tuturor lucrurilor pe care dorim să le asimilăm, a acelora cu care fiinţa noastră se poate nutri. Gustul, bunul gust – discernămîntul – ne semnalează ferm şi fără dubiu dacă ele sînt nocive sau dacă priesc vieţii noastre trupeşti şi sufleteşti. A gusta sublimează o strategie a iubirii dornică să asimileze tot ce îndrăgeşte. Cine gustă vrea cu adevărat să încorporeze obiectul iubirii, să-l transforme în propria-i substanţă şi fiinţă. Şi oricare dintre simţuri poate ajunge la performanţa de a gusta pătimaş, doar ştim cu toţii că se zice „să-l mănînci din ochi”.



Gustul ca organ existenţial

Ca organ simbolic şi abstract de sinteză a simţirii, gustul este un instrument al discernămîntului. El testează lucrurile acestei lumi şi ne orientează preferinţele către unele sau altele dintre ele. Nu este vorba însă, în cazul său, de un discernămînt rece, scorţos şi preţios, dispus doar să le aprecieze, să le judece şi să le evalueze, ci de unul generos care ţine să le preţuiască, să le pună în valoare, care e gata oricînd să le ajute să-şi mărturisească şi să-şi fructifice potenţialul. Căci nu autoritatea seacă a expertului sau infatuarea găunoasă a cunoscătorului guvernează prestaţia gustului, ci mobilizarea spontană şi angajarea dezinteresată care se bucură să resimtă şi să onoreze valoarea prin participare.

Dar asta se întîmplă pentru că gustul este un organ esenţial pentru vitalizarea fiinţei umane. El este acela care promite şi dăruieşte atracţii constante şi legitime, pofte şi dorinţe încercate şi atestate, dar şi subtil instrumentate, o energie motivaţională de calitate şi un tonus vital optimist pentru viaţa de relaţie. Graţie lui, omul de gust nu mai este pîndit de precaritatea şi sterilitatea prestaţiei sale existenţiale şi nici de anemierea fiinţei cauzată de un apetit prea firav sau de o nutriţie inconsistentă.


Gustul realizează mutaţia calitativă a lumii

Faţă-n faţă cu bogăţia potenţială a acestei lumi, ar fi şi ridicol să capotezi prin inaniţie. Dar asta se întîmplă totuşi adesea celor lipsiţi de gust, celor într-un anume fel neisprăviţi, ageamiilor existenţei, celor ce se află în faţa lumii neiniţiaţi în tainele ei, incapabili deci să-i guste deliciile şi să-i asimileze substanţialitatea. Căci iată, gustul nu este nicidecum organul debil şi ultrarafinat al unor clorotici esteticieni, al unei elite devitalizate şi parazitare, ci singurul şi vigurosul organ în măsură să dovedească şi să pună în valoare virtuţile nutritive ale lumii.

Deabia cînd guşti un lucru, cînd ştii deci să te bucuri de el, ai parte cu adevărat de el. Nu-i deloc suficient să-l ai, să-l posezi dacă nu ai şi abilitatea, competenţa, rafinamentul de a beneficia superlativ de el. Doar gustul promite valorizarea optimă a relaţiei cu obiectul său, numai el asigură garanţia de a nu-i rata rosturile superioare, în timp ce proprietatea, posesia, adjudecarea îl menţin într-o perpetuă stare de asuprire în inadecvare. Căci punerea în valoare a oricărui lucru constă în autenticitatea exerciţiului, a jocului legitim în care este el antrenat, dovedind grija pentru rosturile lui veritabile şi profunzimea aprecierii sale practice prin încîntarea şi mulţumirea pe care ni le produce. În fond, doar a gust un lucru îsneamnă a-l merita cu adevărat, a fi vrednic de el.


Gustul participă la împlinirea realităţii

Se poate spune astfel că numai prin intermediul prestaţiilor de gust realitatea devine reală pentru om, se realizează, îşi valorifică potenţialul autentic, maxim. În prestaţia de gust se află un ferment al sporului ontologic, un condiment al transfigurării, un agent al mutaţiei calitative care reuşesc să preschimbe miraculos datul în dar. E ca şi cum prestaţia de gust, printr-o intervenţie minimă, dar expertă, ar adăuga sarea şi piperul pentru a face realitatea apetisantă, dezirabilă. Prin această intervenţie însă realitatea este onorată şi reabilitată, eliberîndu-i-se un veritabil şi incontestabil certificat de calitate.

Această grijă faţă de o realitate ce trebuie asistată generos pentru a se regăsi şi împlini, pentru a nu-şi bloca devenirea într-o fundătură a prostului gust, evidenţiază că bunul gust este şi o surprinzătoare şi delicată responsabilitate. Guşti cu adevărat un lucru cînd simţi că el te priveşte, că soarta lui nu-ţi este indiferentă, că răspunzi de el, că într-un anume fel ţi-l asumi şi te identifici cu el, că fără el viaţa ta ar fi greu de conceput sau oricum mult mai săracă. Şi astfel afli că numai gusturile tale ţi-au edificat şi ţi-au îmbogăţit fiinţa, lărgind-o pînă la acel orizont încăpător care te cuprinde doar laolaltă cu toate obiectele lor. Şi că nu mai poţi fi cu adevărat decît trăind în simbioză cu ele.



Cultivarea gustului şi maturizarea existenţială

În ciuda părerii comune că gusturile fiecăruia sînt suverane şi că în domeniul gustului singura atitudine dezirabilă ar fi toleranţa fără limite, e de crezut mai curînd că gustul, nefiind niciodată înnăscut, se deprinde, se prinde, se cultivă şi se rafinează, iar dobîndirea lui echivalează chiar cu edificarea, maturizarea şi înnobilarea fiinţei umane. Această ipoteză impune însă o responsabilitate crescută faţă de propria viaţă, faţă de evoluţia ei care nu mai poate fi lăsată la voia întîmplării sau, mai precis, la cheremul gusturilor comune de care pe cît de lesne te molipseşti, tot pe atît de greu te dezbari.

Cultivarea gustului, înţeles ca relaţia optimă cu lucrurile, cu lumea lor şi în cele din urmă cu viaţa, devine astfel fără doar şi poate o exigenţă vitală. Căci, în absenţa gusturilor, omul trăieşte impropriu, în impostură existenţială, iar viaţa sa este lipsită de o orientare fermă şi riguroasă şi e pîndită constant de derută şi de lehamite. Trările îi sînt fade, lipsite de culoare şi vibraţie, iar relaţia simptatetică cu lucrurile e ca şi inexistentă. Lumea e resimţită ca străină, inutilă sau de-a dreptul ositlă. Angajarea, atîta cît este, e una silnică, de nevoie, apatică. Răspunderea – doar o datorie nedorită, o obligaţie impusă, neconsimţită.

Există fără doar şi poate şi acest model de a simţi, deci într-un fel acest gust nefast al vieţii, dar el este doar unul al inerţiei simţirii şi devine, pe măsură ce e pepetuat, un gust pervers, vicios pentru cel ce se complace în confortul neschimbării. Pentru că viaţa irosită simţind doar acest gust dezagreabil este cu siguranţă doar una de o moralitate îndoielnică, imatură. Şi asta pentru că ea este abandonată unui vis iresponsabil al hedonismului rudimentar consumist, unui mit al prosperităţii tihnite, unei trîndăvii securizate – promisiunea niciodată atinsă pe deplin a bunăstării civilizate tocmită pe vînzarea ieftină de sine.


Bunul gust ca virtute morală

Gustul adevărat al vieţii este însă cel pe care îl afli dincolo de acela fad şi dezagreabil al vieţii suportate de bine, de rău, dincolo de gustul ready-made pentru o viaţă frivolă ca-n revistele de modă. El este gustul deschiderii, format cu încetul din experienţa de zi cu zi, deprins doar prin propriile încercări şi aventuri ale vieţii, rod al îndrăznelii şi căutării fără odihnă. Doar acesta este bunul gust, organ al riscului şi al delicateţii existenţiale, al iniţierii în taina fiecărui lucru pentru a dobîndi prin asta o relaţie privilegiată cu lumea. Doar el oferă mereu deschideri şi debuşee fiinţei, orizonturi nebănuite pentru cultivarea altor domenii. Şi, simultan cu accesul în alte tărîmuri, şi a acelor însuşiri ale persoanei care se potrivesc relaţiei fericite cu noile obiecte ale gustului şi cu grija pentru ele. Bunul gust rămîne în felul acest un organ al creşterii persoanei, al expansivităţii sale prin necontenite exerciţii de generozitate.

Dar bunul gust este şi un organ al datoriei maturizate, căci el promite resimţirea angajării şi a răspunderii nu în registrul unei obligaţii spălăcite sau silnice, ci în acela al bucuriei, al mobilizării plenare, pline de rost şi de eficienţă existenţială. În orizontul gustului, datoria devine firesc vrednicie şi exigenţă care împleteşte firesc sensibilitaea cu competenţa şi răspunderea.

Bunul gust este apogeul relaţiei cu lucrurile, cu lumea, cu viaţa şi, în cele din urmă, cu celălalt. El atestă proprietatea acestor relaţii, probitatea lor, stabileşte un fel de normă morală a sensibilităţii. Bunul gust este acea putere sufletească care asigură asumarea spontană a lumii şi a vieţii, încorporînd implicit un răspuns încrezător la deprimanta întrebare: la ce bun toate acestea? Răspunsul este că poţi lua pe seama ta obiectul gustului tău fără să-l prejudiciezi, asigurîndu-i prin prin trăirea ta autentică sporul ontologic. Este puterea care se simte liberă doar prin această generoasă dăruire.

sâmbătă, februarie 24, 2007

Gustul – o competenţă existenţială

Photobucket - Video and Image Hosting


Rutina competenţelor pragmatice



În viaţa de zi cu zi, de voie, de nevoie, ne dovedim mereu şi rutinier competenţele practice. Utilizăm cu pricepere, conform recuzitei fiecărui domeniu, mijloacele de care dispunem: instrumente, dispozitive şi utilaje. Ne exercităm astfel competenţele, convinşi că numai aşa viaţa poate merge mai departe. Ne-ndeplinim cu brio sarcina de a o perpetua, făcîndu-ne cu seriozitate, mai mult sau mai puţin posacă, profesia sau meseria ca şi cum a trăi s-ar putea rezuma doar la atît. La a funcţiona potrivit funcţiei şi competenţei. Numai că, exercitînd această competenţă seacă, toată reuşita ei, eficientă şi lăudabilă în sine, devine cel mai adesea fără rost şi frizează zădărnicia. De fapt, în ciuda corectitudinii şi îndeplinirii impecabile a datoriei, ne trezim adesea cu această descurajantă întrebare pe buze: la ce bun toate astea?

Ne vine astfel ideea că s-ar putea să existe şi o artă de a trăi care să dea vieţii mai mult decît gustul searbăd de osteneală rudimentară şi de atonă supravieţuire. Care să-i promită calitatea de viaţă autentică, plină de rost şi farmec, care merită cu adevărat trăită. O artă care să apeleze la un alt fel de competenţă, existenţială, aptă să suplinească lipsa de gust, prostul gust, dezgustul de viaţă. Care să fie capabilă să-i redea vieţii hazul – sarea şi piperul, condimentele dezirabilităţii.


O competenţă vitală – gustul



Competenţa existenţială pe care deja am pomenit-o n-ar fi decît capacitatea de a valoriza la maximum datul, ceea ce ne-a fost destinat: lumea care ne înconjoară şi înzestrarea cu care noi am venit pe lume. Căci, dincolo de bogăţia cantitativă, de achiziţia bunurilor şi a mijloacelor cu care ele pot fi dobîndite, dincolo de averea care ne dă impresia că am putea trăi o viaţă mai bună, prosperă şi îndestulată (dacă nu de-a dreptul opulentă, sfidătoare, abuzivă şi arbitrară prin risipa ei inutilă), putem concepe lesne şi o bogăţie calitativă a vieţii: belşugul lui a fi.

Or, este evident că toată abundenţa cu care ne înconjurăm devine sterilă dacă nu avem şi gustul pentru ceea ce achiziţionăm cu atîta rîvnă, pe cît de laborioasă, tot pe atît de ignorantă. Mai precis, dacă nu ştim să ne bucurăm cu adevărat de fiecare lucru în parte, de lumea pe care o compun toate lucrurile împreună (cele date tuturor degeaba, ca şi cele pe care le obţinem doar cu bani şi trudă), de atmosfera ospitalieră (atîta timp cît nu o vom distruge definitiv şi iremediabil) pe care ansamblul lor o promite încă vieţii noastre.

Bogăţia cantitativă – bunurile şi mijloacele de a le cumpăra – rămîne o premisă insuficientă pentru trăirea unei vieţi mai bune. Ea se dovedeşte totalmente ireală dacă deţinătorul ei nu o poate pune în valoare, dacă el nu are şi o apreciabilă varietate de gusturi şi nu a dovedit o serioasă cultivare a lor, pentru ca tot ceea ce îi e dat sau tot ce posedă să fie şi onorat, să poată fi trăit şi savurat la valoarea sa superioară. Şi numai o prestaţie existenţială de calitate, guvernată de gusturi pe măsura datului, poate fi garantul unei bogăţii reale.


Gustul înseamnă a deţine competenţa de a onora datul



O asemenea prestaţie înseamnă deci a fi capabil să întreţii cu tot ceea ce îţi aparţine relaţii optimizate şi amplificate de bunul gust. Fără gustul pentru ele şi exercitarea lui rafinată şi versată lucrurile au doar o valoare potenţială care rămîne neactualizată.

Recunoaştem astfel că a avea gust pentru un lucru înseamnă a avea o relaţie privilegiată, optimizată cu acel lucru. O relaţie de suflet care tinde să-l dezrobească din raporturile spoliatoare ale asupririi utilitariste, să-i înlesnească emanciparea, să-i stimuleze manifestarea deplină a multiplelor valenţe blocate de fundătura în care îl împinge pragmatismul. A avea gust pentru un lucru este însă simultan şi o şansă pentru ca viaţa obişnuită să salte din platitudinea supravieţuirii şi a traiului anost. O şansă pentru a depăşi cota lîncedă a indolenţei cotidiene şi a aspira la un acord vibrant, viu, însufleţit cu lucrul respectiv şi cu lumea lui.

A avea gust înseamnă în fond a salva viaţa şi lumea de o irosire neglorioasă. Calitatea vieţii umane ţine prin urmare de multitudinea gusturilor, de amploarea şi adîncimea lor. Doar gustul face ca lumea să-şi recapete duhul interior, să fie dorită şi să rămînă tărîmul unui perpetuu exerciţiu al bucuriei de a trăi. Gustul e singurul care îmbogăţeşte viaţa, care face ca valorile potenţiale ale achiziţiilor să capete vibraţie, evadînd din monumentalitatea stupidă a unui muzeu de achiziţii sterpe asemenea celebrului Xanadu (domeniul lui Cititzen Kane, alias William Randolph Hearst, al lui Orson Welles).

Calitatea vieţii nu ţine nicidecum doar de cantitatea celor aruncate în coşul zilnic, ci cu deosebire de jocul complex în care sînt preluate de gusturi potrivite lor. De exerciţiul responsabil al bucuriei care le este dedicat. Şi le dă amploare şi adîncime, vibraţie şi însufleţire.

sâmbătă, februarie 19, 2005

(III) CERTAREA LUMINII




Pentru a clinti lumina din jiltul de judecator suprem si a-i subrezi statutul de suverana infailibilitate e suficient sa-i fie pusa in discutie reputatia morala. Or, intrebindu-se retoric: "Ziua - ce este ea? - si raspunzindu-si: Prisosul de lumina cu care soarele isi acopera petele" - Blaga atesta culpabilitatea luminii, ipocrizia excesului, maniera lui abila de a-si dosi metehnele in opulenta stralucirii.


Gloria luminii se stinge insa atunci cind se dovedeste ca nu-si mai poate salva nici macar autonomia de a-si fi propria cauza, ea fiind dependenta nu doar de inturneric, ci de ratacirea intunecata, murdara, a petelor: "Petele soarelui nu pot fi straine de debitul de lumina al acestui astru. Petele sint desigur insesi izvoarele intunecate ale acestei lumini."

In "Lumina raiului", stimulat de vraja sfinta a pacatului iubirii, poetul se exprima si mai lipsit de menajamente: "Ca un eretic stau pe ginduri si ma-ntreb: / De unde-si are raiul - / lumina? Stiu: Il lumineaza iadul / cu flacarile lui!"

In fine, lumina este destituita si din postura de binefacatoare indiscutabila, dezvaluindu-i-se potrivnicia, vrajmasia, nocivitatea pentru fiinta umana. Nu degeaba "intiiul om" este nevoit sa implore ca prin mila cereasca ochii sa-i fie protejati de paienjenisul umbros al lacrimilor, balsam si mingiiere impotriva excesului traumatic al luminii lucrurilor pamintene.

Lumina poate avea insa si un iremediabil efect letal ca in poemul "Vei plinge mult ori vei zimbi", unde se spune: "Cu gheare de lumina / o dimineata-ti va ucide visul", sau ca in de-acum reputatul atentat la "corola de minuni a lumii", unde e acuzata ca "sugruma vraja nepatrunsului ascuns in adincimi de intuneric".

Pare deci firesc ca omul si mai ales cuplul vulnerabil al indragostitilor, mai drastic expus febrilitatii indiscrete a luminii, sa resimta ca un blestem functia ei de anchetator si pornirea justitiar-punitiva lamentindu-se cu indreptatire: "Ce grea e pentru noi / osinda de a sta-n lumina" si invocind o asezare mai fericita in "marea umbra (protectoare de-acum) a marului".

Ce-i mai ramine oare luminii decit sa-si recunoasca cu modestie statutul revizuit si sa aleaga cavalereste umbra ca pe "o reverenta pe care o face intunericului".



luni, februarie 14, 2005

(II) SLABIREA VIRTUTILOR ONTOLOGICE




Pornind de la atenuarea si istovirea luminii, sugestia esentiala a umbrei este aceea de slabire a virturilor ontologice. Ea incepe printr-un atentat la demnitatea morala, prima fisura in autoritatea fiintei. Asa trebuie inteles sfatul pe care poetul il da junetei: "Cu luare-aminte fii / printre lumini! Adesea ele dor, / si-aprope toate te silesc, facindu-ti zi, / s-asterni pamintului / o pata sumbra." Dealtfel lumina indiscreta a privirilor e resimtita ca avind acelasi efect maculator: "Umbre-arunca ochii lumii / peste tine, peste mine, / peste fiecare ceas al tau / si pe drumurile toate".

In cele din urma, umbra stigmatizeaza, chiar daca este "umbra (a) Evei", umbra de cearcan al voluptatii, sublima aura de "farmec ranit" - "o umbra (ramasa) subt ochi, usor albastrie" -, ea ramine stigmatul, chiar daca vrajit, al pacatului iubirii cu fraged gust de "izbinzi raspunzind in pierzanii".

De aici poate aerul de intristare, de mihnire, de regret si nostalgie ce insoteste mereu ivirea umbrei, ea fiind perceputa ca o insinuare perfida ce atenteaza la tonusul existential al individului si compromite seninatatea lumii. Aparent discreta in inconsistenta ei, umbra se dovedeste totusi o primejdie insistenta si insidioasa, abil penetranta, subminind din interior universul patruns de fiorul nefiintei. In Moartea lui Pan, lumea veche, candid increzatoare in sine, este brusc cuprinsa de o iremediabila paloare, de o morbida panica interioara, cind "pe-o cararuie trece umbra / de culoarea lunii / a lui Crist".

Scaderea tonusului moral este raspunzatoare de ivirea nehotaririi, sovaielii, neincrederii in fiinta, urmata de o vadita deriva, prin intermediul umbrei si in tarimul ei, spre nefiinta. Supusa vicisitudinilor sortii, fiinta umana e coplesita, imputinata, pierita, raminind doar "o umbra ce se clatina prin vint / scincind sub grea povara". In plina "virsta de fier" a lumii actuale, semenii, fratii si surorile, pierzindu-si increderea, motivatia, angajarea, apar devitalizati, dematerializati, urme iluzorii, ramasite intutile a ceea ce au fost:

"S-aude sumbra o soapta adusa de vint,
ca, desi-n viata inca,
noi suntem o amintire doar, fabula,
deznodamint intre veac si pamint."

O asemenea instrainare, o asemenea pierdere a autenticitatii face ca fiinta umana sa devina neverosimila, voalata, estompata pina la a deveni imperceptibila, indistincta, greu vizibila. Oamenii sint doar "umbre in ceata", iluzii gata sa piara in negura, prin care abia se mai zaresc, in imperiul de dincolo - al umbrelor.


sâmbătă, februarie 12, 2005

(I) TAINICA ISPITA A UMBREI



"Tacerea e umbra unui cuvint", e de parere Blaga atunci cind, ispitit de bogatia tainica a cuvintului, renunta sa-l mai haituiasca discursiv pentru a-i epuiza intelesul si, adapostindu-se cuviincios in umbra sa, ii urmareste doar nalucirile tilcului, ecourile reverberate ca intr-un ghioc in aforisme si poeme.

De un astfel de rasfat se bucura cu predilectie si din belsug chiar umbra. Buchetul subtil al umbraticelor fantasme iscate de inchipuire imprastie in cele din urma o mireasma simbolica, nuantata, complexa, vibranta care pare a fi aceea prielnica salasluirii omului pe acest pamint. Climatul propice, atmosfera favorabila locuirii umane se dovedeste locul umbros, umbratic, umbrelnic.

Ispitit de taina umbrei, Blaga revizuieste statutul conventional-maniheist al opozitiei lumina-intuneric si inverseaza ierarhia lor traditionala. Atenueaza prestanta luminii si reabiliteaza intunericul, constata reciproca lor dependenta si coruptibilitate si le impaca intr-o virila sinteza - coincidentia oppositorum -, in unitatea fragila, delicata, evanescenta a umbrei.

Inainte de a urmari itinerarul acestei revizuiri, un succint inventar al chipurilor si aratarilor umbrei ne poate convinge de gustul poetului pentru feluritele ipostaze, semnificatii si sugestii ale umbrei.

"Sa-nsoteasca-n lumi fiinta / merge-alaturi nefiinta" - companie fatala, proiectie imateriala a unui contur intunecat in lumina, contemporana cu uimirea, umbra ramine o taina vesnic pecetluita si totusi mereu ispititor-ocrotitoare: "Umbra ce-o purtam pe drum, / ca-i din soare, ca-i din luna, / neinteleasa-i ca o runa, / scrisa-n piatra de laguna."

Ca loc umbrit, ospitalier, obscur si racoros, ea se ofera drept spatiu privilegiat al tihnei contemplativ-revelatoare, iscind tandre admonestari: "Gorunule din margine de codru, / de ce ma-nvinge / cu aripi moi atit pace / cind zac in umbra ta / si ma dezmierzi cu frunza-ti jucausa?" Este ceasul si locul unde
- din aceasta interogatie zabavnica - se poate infiripa povestea, legenda omului.

Iscodind tilcurile tot mai insinuante, mai vag sugestive ale umbrei, intrebarea si raspunsurile vor construi un tarim vrajit al ecourilor si penetrantelor, o retea invizibila a raspunderii.




marți, februarie 08, 2005

Aici m-am incurcat




Am primit prin posta de la mabepo, si nu stiu unde si cum sa-i raspund, urmatorul mesaj/comentariu:

Ruga ta este cu adevarat o dorinta? S-ar putea sa fie doar un fel de filosofie, avind in vedere ca singurul lucru care coanteaza este nazuinta, atitudinea interioara a sufletului, iar cele din exterior devin pricini de tulburare, datorita parerii ce se formeaza din interior despre ele, de propria inchipuire.

Raspund:

Poetic vorbind, nu e mare deosebire intre ruga, imn si elegie. Cineva spunea ca cea mai decenta rugaciune ar fi aceasta: Faca-se Voia Ta, Doamne! Liric nu-ti poti dori mai mult decit sa fii destul de viu, tot ce se-ntimpla nefiind decit inca un prilej pentru asta. Te rogi multumind ca viata sa fie mereu cum este - condimentata cu pusee de exaltare in care nu-ti mai doresti nimic. Te bintuie doar o imensa recunostinta: slavesti viata, iti sarbatoresti tristetea. TE ROGI.

(Ma rog, sint unii care nu pot simti asta. Dar e pacat de Dumnezeu.)




duminică, ianuarie 30, 2005

Ruga profana




"Daca n-am sa te intilnesc in lumea asta,
fa-ma macar sa-ti simt lipsa."




vineri, ianuarie 28, 2005

Shadowlands




Un film: Shadowlands.
Cu Anthony Hopkins, regia Richard Attenborough.
"Durerea de-atunci face parte din fericirea de-acum. Asta e pactul."



duminică, ianuarie 23, 2005

pierderea trecutului




De citiva ani, impresia, sentimentul ca sint expropriat de trecutul meu cu care multa vreme m-am simtit solidar. Eram eu, un fel de inradacinare mitica, un trecut nutritiv, poate obscur, dar care, de fiecare data cind se petrecea cu mine o schimbare majora, imi dezvaluia o isprava stramoseasca in care ceea se intimpla astazi isi gasea originea fabuloasa, seva dintii. Simt un fel de instrainare, de vestejire, de traire stinghera, saracacioasa, ca si cum n-as mai avea darul acelor seve turmentate de rivna roadelor.



joi, ianuarie 20, 2005

asceza singuratatii




"Deprinderea bunei locuiri singuratice, abia ea face posibila armonia sau macar solidaritatea locuirii laolalta a oamenilor. Si, nu intimplator, oamenii care stiu sa stea singuri, cei care stiu sa-si locuiasca, in echilibru, singuratatea, sint si cei mai sociabili, cei mai echilibrati con-vietuitori... Singuratatea e pregatirea optima pentru viata in lume: nu evaziune, nu deazadaptare - cum se crede - ci propedeutica, exercitiu, askesis. Drumul spre euforia paradiziaca a comuniunii cu ceilalti nu e decit exaltare utopica, daca nu trece prin experienta, radical formativa, a 'pustiei'."

(A. Plesu - Minima moralia)



luni, ianuarie 17, 2005

reavan




Mirosul racoros-dulceag ce vine din paminturi - reavanul nostalgic al fagaduintei
de dincolo de orice timpuri.



Degeaba, nu insa doar degeaba




A trai omeneste inseamna a te elibera de visul asupritor al cocoloselii ipocrite, omul trebuie izgonit din incubatorul infantil ce ii consacra imaturitatea in fata destinului. DEGEABA este poate cuvintul magic ce inlesnete intimpinarea, asumarea si - cu siguranta intr-un tirziu - iubirea propriului destin.


Cu acest cuvint - exclamatie a dezamagirii in fata zadarniciei faptelor noastre - constatam consternati nedreptatea lumii si consemnam ispita de a capitula in fata vicisitudinilor sortii. Constiinta faptului, luciditatea recunoasterii unei situatii ce pare sa ne abandoneze resemnarii, poate fi insa si un nou punct de pornire mai ferm, mai adevarat, mai sincer in catastrofala constatare. Si aceasta intrebare a lui Camus: "Cum sa traim fara citeva motive temeinice de deznadejde?" e mai degraba o incurajare de a ne intemeia pe ceea ce cu indrazneala simtim.


DEGEABA poate deveni acum indemnul unei brave asumari, al unei indirjite rezistente, al unei rabdatoare infruntari, care poate pregati o neasteptata schimbare a felului in care sintem dispusi sa vedem, sa resimtim lucrurile, sa ne intelegem soarta. Tot Camus consemneaza ca un posibil program aceasta deznadajduita speranta: "Fericirea e si ea o indelungata rabdare."


Mizind pe aceasta eroica abordare a vietii, putem vedea in DEGEABA un titlu de glorie, un insemn al nobletii si marinimiei noastre, al unei tragice si fermecatoare nepasari, al unei mindrii neconsolate, dar suverane. Pentru ca ea, in ciuda a tot si a toate, ne poate face totusi vrednici de fericire: "Pentru un om nobil, - mai spune Camus - a fi fericit insemna a relua destinul tuturor, nu cu vointa resemnarii, ci cu vointa fericirii."




duminică, ianuarie 16, 2005

PELERINAJ IN LARGUL VREMII



"Ah, pentru cine sint largile
vremi? Pentru cine catargele?
Blaga

I


Pinza usoara in duhul aventurii trupul se-nfioara, ci sufletul nu-i decit vintul cit ma cutreiera pe dinlauntru, si-i tot mai scurta pulberea tacerii aprinsa pe firul intimplarilor...

Imi duc la suflet ghiocul poeziei: din stravechimi vuiet de singe zvoneste cu temeri si temei de destin - o, inciudate minuni, voi, zine ursitoare de suflet!

Cuvinte care mi-au venit pe buze, gura la gura, ca sa mai pot rasufla: versuri - grozave biciuiri - ... si totusi doar aici mai pot locui!

Lacrima nu mai alege vreo geana, suferinta vreo matca, cind si cind stele de deochi se sting in Jalea Simbetei.

Bureaza apa tare agravind culoarea. In pacea lacrimilor se deschid ferestre: sperante mai presus de implinire...

II


Tandra indiferenta! In orice privire ghicesti un drum avid spre uitare.

Ai spus soartei ce trindavea in mine: Ataca! Lumina calma zvinta lesia culorii - m-amestec in destinul lumii ca o gingasa mireasma.

Am rabdat indoit, incremenit in durere, intr-o gestatie simbolica ocrotind suferinta si, iata, in tirziul toamnei - coapte-n cenusa zilelor - se rasfata roadele luminii!

Sint tot vointa fermecata, cunosc deriva si-o slavesc - in numele exaltarii smulg abuziv privilegiul intemeierii.

Viata mea, aceasta clipa-n care sint ucis - jerba de singe incropind fastuos peisajul, maci odraslind pe gunoiul istoric.

III

Descalec de pe gloaba stearpa-a suferintei: ma reculeg din ploaie si din vint, te aleg, pamint! Cu radacinile in moarte, sorb pentru tine vise, frate.

Asa tace culoarea: hohot si soapta. Asa amuteste urechea ochiului. Membrane virtual insinuante. Din simt in simt - surdine: filtraj tot mai eteric. Si totusi ceva sporeste subtire, statornic...

Jur-imprejur, asmutiti, ciinii uitarii, chemarilor, miresmelor. In mijloc, el - inima numai sub pielea in tremur. Stralucirea de pumnal a coltilor - si de sub fiecare incoltind... o gingasa putere.

Macar c-o privire sa-ntineresti stravechea neliniste-a plopului, macar c-un pas sa iesi in intimpinarea intiiei raze, c-un zimbet sa-ncurajezi statornica inversunare a pietrei... c-un tremur de pleoapa sa prinzi vibratia gizelor in dupa amiaza fermentind in soare... cu un genunchi s-atingi omagial tarina...

Nu-i adevarat, Doamne, ochii mei nu sint vinovati pentru ca stiu ca merit sa mi-i scoti? Nu-i asa, Doamne? Nu-i asa? Nu?

IV

Si numai cu obrazul palid al frunzei ma pot alina in racoroasa iarba, si doar in moliciunea fierbinte a piersicii ma-mpaca vehementa simburelui... si inca e prea mult...

O, Doamne, niciodata n-am sa te chem spunind: indeparteaza de la mine acest pahar, cit am sa pot - simtindu-i pe buze racoarea - in geamat proaspat sa-i inchipui bruma.

Amaraciunea-a oceanului, sporind mereu din dulcele plins al izvoarelor, mereu ispitita spre Vega - neobosite maree lirice zdrobite de nepasarea stincilor, valuri mereu spulberate, spuma buimaca cu reflex de curcubeu...

O, suflet, curcubeu de clipe in viorii odajdii. E zarea toata sanctuar: bineveniti fiti zei in sfinta sfintelor, in miezul de senin al cetii...




miercuri, ianuarie 12, 2005

Zadarind zadarnicia




O, ruga
favoare de a ispasi

O, rugi si ruguri
albastra suferinta inflorita
poetica precompensatie
demnitate de a sluji evanescenta

Fervoare a plictisului
si iarasi in exercitiul libertatii
zadarind zadarnicia

Incilcit se-nnoada totul
cu firul vietii
nod linga nod
pieptar
armura sau capcana

Dureri ce-mbatrinesc
ca bucurii inlacrimate
pitite pe caile uitarii
tandru sugruma




luni, ianuarie 10, 2005

Incetul cu incetul


Azi m-am bucurat s-o iau incet,
consultind colectia de samples/mostre/modele, pentru a schimba/alege un sablon/template .

Simultan invat/exersez putina mea engleza, care pe aceste instructiuni incepe totusi sa mearga aproape cursiv, reusesc sa ma descurc cu ale netului, deprind o gramada de termeni si exprimari tehnice.

Vreau sa parcurg zilnic si un text al lui Coelho si una sau doua stiri de la BBC. Nu sint prea multumit de progresele mele, dar vad ca sint lucruri care ma folosesc, ma stirnesc. Imi place sa simt ca ma initiez, ca dobindesc competente printr-un efort onorabil.

joi, ianuarie 06, 2005

Sisif




Ecouri din Mitul lui Sisif - un manual pentru innobilarea deznadejdii:

Numai echilibrul intre evidenta si lirism ne poate ingadui sa avem acces in acelasi timp la emotie si la claritate. Fiind vorba de un subiect atit de umil si totodata atit de patetic, dialectica savanta si clasica trebuie asadar sa cedeze locul, fapt de la sine inteles, unei atitudini de spirit mai modeste, care sa purceada in acelasi timp din bun simt si din simpatie.

Adevarata generozitate fata de viitor consta in a da totul prezentului.

Nu descoperi absurdul fara a fi ispitit sa scrii un manual despre fericire.

O anumita continuitate in disperare sfirseste prin a zamisli bucuria.

Ideea ca o gindire pesimista este in mod necesar o gindire descurajata e o idee puerila.

Sa dam un sens suferintei fie si numai spunind ca e inadmisibila.

Ei bine, voi spune ca, pesimist in ceea ce priveste destinul omenirii, sint optimist in ceea ce priveste omul.

Trebuie sa ni-l inchipuim pe Sisif fericit.

Nu ne vom mira niciodata indeajuns de faptul ca toata lumea traieste ca si cum 'n-ar sti'.

Pentru om, a intelege lumea inseamna a o reduce la uman, a o insemna cu pecetea sa.

Daca omul ar cunoaste ca si universul poate sa iubeasca si sa sufere, ar fi impacat.

Aceasta nostalgie dupa unitate, aceasta sete de absolut ilustreaza miscarea esentiala a dramei umane.

Dar faptul ca aceasta nostalgie exista nu-l implica si pe acela ca ea trebuie de indata potolita.

Mireasma de iarba si stele, noaptea, acele seri cind inima isi afla pacea - cum as pute nega lumea aceasta, a carei putere si tarie o simt?

O singura certitudine ii este de ajuns celui ce cauta. Important e doar sa traga din ea toate consecintele.

Daca consider ca un lucru e adevarat trebuie sa-l pastrez.

Omul este totdeauna prada propriilor sale adevaruri.

A trai inseamna a face sa traiasca absurdul.

A saraci o realitate a carei inumanitate face maretia omului inseamna a-l saraci si pe acesta.

Privatiunea de speranta si de viitor inseamna o crestere a disponibilitatii omului.

Divina disponibilitate a condamnatului la moarte.

In faptul de a te pierde in aceasta certitudine fara margini, de a te simti indeauns de strain de propria ta viata ca s-o poti spori si strabate fara miopia amantului, exista principiul unei eliberari.

Trebuie sa fim absurzi, dar nu trebuie sa ne lasam inselati.

A nu sti sa-ti bucuri inima inseamna a o fi si vindut.

Nu viata vesnica e importanta, spune Nietzsche, ci vesnica insufletire.

Nu exista destin care sa nu poata fi depasit prin dispret.

(Oedip)... orb si deznadajduit, cunoaste ca singura sa legatura cu lumea e mina frageda a unei fecioare. Atunci rasuna cuvintele uriase: 'In pofida atitor incercari, virsta mea inaintata si maretia sufletului ma fac sa judec ca totul e bine.'




miercuri, ianuarie 05, 2005

Nume si titlu




ZADARIND ZADARNICIA este o metafora mai veche care mi s-a parut potrivita si pentru aceasta neasteptata initiativa, asta pentru ca ea surprinde un anume mod de a trai cu o inversunata neresemnare.