Simbolismul funcţional al simţirii

Gustul şi simţirea de sinteză

Rămas la urmă, gustul nu este nicidecum cel din urmă, căci, prin prestaţia sa, el este cel mai cooperant dintre simţuri, fiind de fapt un simţ de sinteză în care gustul propriu-zis rămîne doar o modestă componentă a unei laborioase colaborări.

Chiar şi în ipostaza lui de adjuvant al nutriţiei, gustul îşi asociază şi alte simţuri care dau seamă de proprietăţile organoleptice ale alimentelor. Pentru a deveni dezirabile acestora li se face o primă expertiză vizuală care le apreciază aspectul şi una olfactivă care le stabileşte prospeţimea sau starea de conservare. Acest prag preliminar, precedînd testarea gustului propriu-zis, poate fi suficient pentru eliminarea de la următoarea probă a candidaţilor indezirabili.

Odată introdus în cavitatea bucală, pentru a-i resimţi pe deplin gustul, alimentul trebuie însă preparat: el este supus unei activităţi complexe de masticaţie – este rupt, zdrobit, mestecat, frămîntat, îmbibat cu salivă –, operaţie în timpul căreia senzaţiile tactile şi termice, ca şi cele kinestezice, venite de la muşchii şi articulaţiile care participă la travaliu, adaugă semnificaţii suplimentare în aprecierea rafinată a virtuţilor sale. Nu e de neglijat faptul că limba, dincolo de a fi doar organul pe care sînt situaţi senzorii gustativi, este poate cel mai subtil şi sensibil muşchi din corp (de unde, poate, şi neîndoielnica lui contribuţie la activitatea erotică).

Consistenţa alimentelor, fluiditatea sau vîscozitatea lor, faptul de a fi crocante sau suculente, fragede sau vîrtoase sînt însuşiri sesizate în cursul acelor proceduri şi se adaugă profitabil complexului senzorial final care este gustul. De fapt, gustul propriu-zis nici nu poate fi resimţit în amploarea lui decît în urma acestor migăloase preparative. În varianta sa pură el este prea sărac şi se rezumă la numai patru senzaţii de bază: dulce, amar, acru şi sărat. De aceea are nevoie de combinaţia cu subtilele miresme degajate de alimente care migrează din cavitatea bucală în cea nazală. Doar aşa alimentele îşi capătă inconfundabila şi complexa amprentă gustativ-olfactivă.


Savoarea – specialitatea gustului

Dar abia acum începe activitatea privilegiată, aceea care e responsabilă de promovarea gustului ca organ al delectării. A gusta cu adevărat înseamnă a savura şi acest lucru se întîmplă doar atunci cînd deglutiţia e amînată indefinit, iar bolul alimentar este plimbat şi alintat de limbă, zăbovind în cerul binecuvîntat al gurii pentru a-şi mărturisi savoarea. Întreaga şi bogata voluptate a gustului este dată de însumarea şi topirea tuturor acelor senzaţii diverse într-o unică şi delicioasă reverie finală cu ochii închişi (însoţită adesea şi de vocalizări satisfăcute).

Specializarea superlativă a gustului nu constă deci în restrîngerea la cîmpul senzorial care îi este propriu, ci în miraculoasa sa capacitate de a deschide un alt orizont al sensibilităţii, acela al cooperării dintre simţuri, al savorii şi bucuriei rezultate din această sinteză a simţirii. Gustul realizează însă concomitent şi ratificarea unei virtuţi nebănuite a realităţii – aceea de a ne încînta, a ne vrăji, a ne fermeca. Descoperind această dimensiune mirabilă a lumii, gustul este consacrat ca organul cel mai protrivit să o onoreze printr-o prestaţie de excepţie.

Performanţa simbolică a gustului ne apare astfel ca o convocare a aproape întregii sensibilităţi pentru a testa complex virtuţile tuturor lucrurilor pe care dorim să le asimilăm, a acelora cu care fiinţa noastră se poate nutri. Gustul, bunul gust – discernămîntul – ne semnalează ferm şi fără dubiu dacă ele sînt nocive sau dacă priesc vieţii noastre trupeşti şi sufleteşti. A gusta sublimează o strategie a iubirii dornică să asimileze tot ce îndrăgeşte. Cine gustă vrea cu adevărat să încorporeze obiectul iubirii, să-l transforme în propria-i substanţă şi fiinţă. Şi oricare dintre simţuri poate ajunge la performanţa de a gusta pătimaş, doar ştim cu toţii că se zice „să-l mănînci din ochi”.



Gustul ca organ existenţial

Ca organ simbolic şi abstract de sinteză a simţirii, gustul este un instrument al discernămîntului. El testează lucrurile acestei lumi şi ne orientează preferinţele către unele sau altele dintre ele. Nu este vorba însă, în cazul său, de un discernămînt rece, scorţos şi preţios, dispus doar să le aprecieze, să le judece şi să le evalueze, ci de unul generos care ţine să le preţuiască, să le pună în valoare, care e gata oricînd să le ajute să-şi mărturisească şi să-şi fructifice potenţialul. Căci nu autoritatea seacă a expertului sau infatuarea găunoasă a cunoscătorului guvernează prestaţia gustului, ci mobilizarea spontană şi angajarea dezinteresată care se bucură să resimtă şi să onoreze valoarea prin participare.

Dar asta se întîmplă pentru că gustul este un organ esenţial pentru vitalizarea fiinţei umane. El este acela care promite şi dăruieşte atracţii constante şi legitime, pofte şi dorinţe încercate şi atestate, dar şi subtil instrumentate, o energie motivaţională de calitate şi un tonus vital optimist pentru viaţa de relaţie. Graţie lui, omul de gust nu mai este pîndit de precaritatea şi sterilitatea prestaţiei sale existenţiale şi nici de anemierea fiinţei cauzată de un apetit prea firav sau de o nutriţie inconsistentă.


Gustul realizează mutaţia calitativă a lumii

Faţă-n faţă cu bogăţia potenţială a acestei lumi, ar fi şi ridicol să capotezi prin inaniţie. Dar asta se întîmplă totuşi adesea celor lipsiţi de gust, celor într-un anume fel neisprăviţi, ageamiilor existenţei, celor ce se află în faţa lumii neiniţiaţi în tainele ei, incapabili deci să-i guste deliciile şi să-i asimileze substanţialitatea. Căci iată, gustul nu este nicidecum organul debil şi ultrarafinat al unor clorotici esteticieni, al unei elite devitalizate şi parazitare, ci singurul şi vigurosul organ în măsură să dovedească şi să pună în valoare virtuţile nutritive ale lumii.

Deabia cînd guşti un lucru, cînd ştii deci să te bucuri de el, ai parte cu adevărat de el. Nu-i deloc suficient să-l ai, să-l posezi dacă nu ai şi abilitatea, competenţa, rafinamentul de a beneficia superlativ de el. Doar gustul promite valorizarea optimă a relaţiei cu obiectul său, numai el asigură garanţia de a nu-i rata rosturile superioare, în timp ce proprietatea, posesia, adjudecarea îl menţin într-o perpetuă stare de asuprire în inadecvare. Căci punerea în valoare a oricărui lucru constă în autenticitatea exerciţiului, a jocului legitim în care este el antrenat, dovedind grija pentru rosturile lui veritabile şi profunzimea aprecierii sale practice prin încîntarea şi mulţumirea pe care ni le produce. În fond, doar a gust un lucru îsneamnă a-l merita cu adevărat, a fi vrednic de el.


Gustul participă la împlinirea realităţii

Se poate spune astfel că numai prin intermediul prestaţiilor de gust realitatea devine reală pentru om, se realizează, îşi valorifică potenţialul autentic, maxim. În prestaţia de gust se află un ferment al sporului ontologic, un condiment al transfigurării, un agent al mutaţiei calitative care reuşesc să preschimbe miraculos datul în dar. E ca şi cum prestaţia de gust, printr-o intervenţie minimă, dar expertă, ar adăuga sarea şi piperul pentru a face realitatea apetisantă, dezirabilă. Prin această intervenţie însă realitatea este onorată şi reabilitată, eliberîndu-i-se un veritabil şi incontestabil certificat de calitate.

Această grijă faţă de o realitate ce trebuie asistată generos pentru a se regăsi şi împlini, pentru a nu-şi bloca devenirea într-o fundătură a prostului gust, evidenţiază că bunul gust este şi o surprinzătoare şi delicată responsabilitate. Guşti cu adevărat un lucru cînd simţi că el te priveşte, că soarta lui nu-ţi este indiferentă, că răspunzi de el, că într-un anume fel ţi-l asumi şi te identifici cu el, că fără el viaţa ta ar fi greu de conceput sau oricum mult mai săracă. Şi astfel afli că numai gusturile tale ţi-au edificat şi ţi-au îmbogăţit fiinţa, lărgind-o pînă la acel orizont încăpător care te cuprinde doar laolaltă cu toate obiectele lor. Şi că nu mai poţi fi cu adevărat decît trăind în simbioză cu ele.



Cultivarea gustului şi maturizarea existenţială

În ciuda părerii comune că gusturile fiecăruia sînt suverane şi că în domeniul gustului singura atitudine dezirabilă ar fi toleranţa fără limite, e de crezut mai curînd că gustul, nefiind niciodată înnăscut, se deprinde, se prinde, se cultivă şi se rafinează, iar dobîndirea lui echivalează chiar cu edificarea, maturizarea şi înnobilarea fiinţei umane. Această ipoteză impune însă o responsabilitate crescută faţă de propria viaţă, faţă de evoluţia ei care nu mai poate fi lăsată la voia întîmplării sau, mai precis, la cheremul gusturilor comune de care pe cît de lesne te molipseşti, tot pe atît de greu te dezbari.

Cultivarea gustului, înţeles ca relaţia optimă cu lucrurile, cu lumea lor şi în cele din urmă cu viaţa, devine astfel fără doar şi poate o exigenţă vitală. Căci, în absenţa gusturilor, omul trăieşte impropriu, în impostură existenţială, iar viaţa sa este lipsită de o orientare fermă şi riguroasă şi e pîndită constant de derută şi de lehamite. Trările îi sînt fade, lipsite de culoare şi vibraţie, iar relaţia simptatetică cu lucrurile e ca şi inexistentă. Lumea e resimţită ca străină, inutilă sau de-a dreptul ositlă. Angajarea, atîta cît este, e una silnică, de nevoie, apatică. Răspunderea – doar o datorie nedorită, o obligaţie impusă, neconsimţită.

Există fără doar şi poate şi acest model de a simţi, deci într-un fel acest gust nefast al vieţii, dar el este doar unul al inerţiei simţirii şi devine, pe măsură ce e pepetuat, un gust pervers, vicios pentru cel ce se complace în confortul neschimbării. Pentru că viaţa irosită simţind doar acest gust dezagreabil este cu siguranţă doar una de o moralitate îndoielnică, imatură. Şi asta pentru că ea este abandonată unui vis iresponsabil al hedonismului rudimentar consumist, unui mit al prosperităţii tihnite, unei trîndăvii securizate – promisiunea niciodată atinsă pe deplin a bunăstării civilizate tocmită pe vînzarea ieftină de sine.


Bunul gust ca virtute morală

Gustul adevărat al vieţii este însă cel pe care îl afli dincolo de acela fad şi dezagreabil al vieţii suportate de bine, de rău, dincolo de gustul ready-made pentru o viaţă frivolă ca-n revistele de modă. El este gustul deschiderii, format cu încetul din experienţa de zi cu zi, deprins doar prin propriile încercări şi aventuri ale vieţii, rod al îndrăznelii şi căutării fără odihnă. Doar acesta este bunul gust, organ al riscului şi al delicateţii existenţiale, al iniţierii în taina fiecărui lucru pentru a dobîndi prin asta o relaţie privilegiată cu lumea. Doar el oferă mereu deschideri şi debuşee fiinţei, orizonturi nebănuite pentru cultivarea altor domenii. Şi, simultan cu accesul în alte tărîmuri, şi a acelor însuşiri ale persoanei care se potrivesc relaţiei fericite cu noile obiecte ale gustului şi cu grija pentru ele. Bunul gust rămîne în felul acest un organ al creşterii persoanei, al expansivităţii sale prin necontenite exerciţii de generozitate.

Dar bunul gust este şi un organ al datoriei maturizate, căci el promite resimţirea angajării şi a răspunderii nu în registrul unei obligaţii spălăcite sau silnice, ci în acela al bucuriei, al mobilizării plenare, pline de rost şi de eficienţă existenţială. În orizontul gustului, datoria devine firesc vrednicie şi exigenţă care împleteşte firesc sensibilitaea cu competenţa şi răspunderea.

Bunul gust este apogeul relaţiei cu lucrurile, cu lumea, cu viaţa şi, în cele din urmă, cu celălalt. El atestă proprietatea acestor relaţii, probitatea lor, stabileşte un fel de normă morală a sensibilităţii. Bunul gust este acea putere sufletească care asigură asumarea spontană a lumii şi a vieţii, încorporînd implicit un răspuns încrezător la deprimanta întrebare: la ce bun toate acestea? Răspunsul este că poţi lua pe seama ta obiectul gustului tău fără să-l prejudiciezi, asigurîndu-i prin prin trăirea ta autentică sporul ontologic. Este puterea care se simte liberă doar prin această generoasă dăruire.

Gustul – o competenţă existenţială

Rutina competenţelor pragmatice

În viaţa de zi cu zi, de voie, de nevoie, ne dovedim mereu şi rutinier competenţele practice. Utilizăm cu pricepere, conform recuzitei fiecărui domeniu, mijloacele de care dispunem: instrumente, dispozitive şi utilaje. Ne exercităm astfel competenţele, convinşi că numai aşa viaţa poate merge mai departe. Ne-ndeplinim cu brio sarcina de a o perpetua, făcîndu-ne cu seriozitate, mai mult sau mai puţin posacă, profesia sau meseria ca şi cum a trăi s-ar putea rezuma doar la atît. La a funcţiona potrivit funcţiei şi competenţei. Numai că, exercitînd această competenţă seacă, toată reuşita ei, eficientă şi lăudabilă în sine, devine cel mai adesea fără rost şi frizează zădărnicia. De fapt, în ciuda corectitudinii şi îndeplinirii impecabile a datoriei, ne trezim adesea cu această descurajantă întrebare pe buze: la ce bun toate astea?

Ne vine astfel ideea că s-ar putea să existe şi o artă de a trăi care să dea vieţii mai mult decît gustul searbăd de osteneală rudimentară şi de atonă supravieţuire. Care să-i promită calitatea de viaţă autentică, plină de rost şi farmec, care merită cu adevărat trăită. O artă care să apeleze la un alt fel de competenţă, existenţială, aptă să suplinească lipsa de gust, prostul gust, dezgustul de viaţă. Care să fie capabilă să-i redea vieţii hazul – sarea şi piperul, condimentele dezirabilităţii.

O competenţă vitală – gustul

Competenţa existenţială pe care deja am pomenit-o n-ar fi decît capacitatea de a valoriza la maximum datul, ceea ce ne-a fost destinat: lumea care ne înconjoară şi înzestrarea cu care noi am venit pe lume. Căci, dincolo de bogăţia cantitativă, de achiziţia bunurilor şi a mijloacelor cu care ele pot fi dobîndite, dincolo de averea care ne dă impresia că am putea trăi o viaţă mai bună, prosperă şi îndestulată (dacă nu de-a dreptul opulentă, sfidătoare, abuzivă şi arbitrară prin risipa ei inutilă), putem concepe lesne şi o bogăţie calitativă a vieţii: belşugul lui a fi.

Or, este evident că toată abundenţa cu care ne înconjurăm devine sterilă dacă nu avem şi gustul pentru ceea ce achiziţionăm cu atîta rîvnă, pe cît de laborioasă, tot pe atît de ignorantă. Mai precis, dacă nu ştim să ne bucurăm cu adevărat de fiecare lucru în parte, de lumea pe care o compun toate lucrurile împreună (cele date tuturor degeaba, ca şi cele pe care le obţinem doar cu bani şi trudă), de atmosfera ospitalieră (atîta timp cît nu o vom distruge definitiv şi iremediabil) pe care ansamblul lor o promite încă vieţii noastre.

Bogăţia cantitativă – bunurile şi mijloacele de a le cumpăra – rămîne o premisă insuficientă pentru trăirea unei vieţi mai bune. Ea se dovedeşte totalmente ireală dacă deţinătorul ei nu o poate pune în valoare, dacă el nu are şi o apreciabilă varietate de gusturi şi nu a dovedit o serioasă cultivare a lor, pentru ca tot ceea ce îi e dat sau tot ce posedă să fie şi onorat, să poată fi trăit şi savurat la valoarea sa superioară. Şi numai o prestaţie existenţială de calitate, guvernată de gusturi pe măsura datului, poate fi garantul unei bogăţii reale.

Gustul înseamnă a deţine competenţa de a onora datul

O asemenea prestaţie înseamnă deci a fi capabil să întreţii cu tot ceea ce îţi aparţine relaţii optimizate şi amplificate de bunul gust. Fără gustul pentru ele şi exercitarea lui rafinată şi versată lucrurile au doar o valoare potenţială care rămîne neactualizată.

Recunoaştem astfel că a avea gust pentru un lucru înseamnă a avea o relaţie privilegiată, optimizată cu acel lucru. O relaţie de suflet care tinde să-l dezrobească din raporturile spoliatoare ale asupririi utilitariste, să-i înlesnească emanciparea, să-i stimuleze manifestarea deplină a multiplelor valenţe blocate de fundătura în care îl împinge pragmatismul. A avea gust pentru un lucru este însă simultan şi o şansă pentru ca viaţa obişnuită să salte din platitudinea supravieţuirii şi a traiului anost. O şansă pentru a depăşi cota lîncedă a indolenţei cotidiene şi a aspira la un acord vibrant, viu, însufleţit cu lucrul respectiv şi cu lumea lui.

A avea gust înseamnă în fond a salva viaţa şi lumea de o irosire neglorioasă. Calitatea vieţii umane ţine prin urmare de multitudinea gusturilor, de amploarea şi adîncimea lor. Doar gustul face ca lumea să-şi recapete duhul interior, să fie dorită şi să rămînă tărîmul unui perpetuu exerciţiu al bucuriei de a trăi. Gustul e singurul care îmbogăţeşte viaţa, care face ca valorile potenţiale ale achiziţiilor să capete vibraţie, evadînd din monumentalitatea stupidă a unui muzeu de achiziţii sterpe asemenea celebrului Xanadu (domeniul lui Cititzen Kane, alias William Randolph Hearst, al lui Orson Welles).

Calitatea vieţii nu ţine nicidecum doar de cantitatea celor aruncate în coşul zilnic, ci cu deosebire de jocul complex în care sînt preluate de gusturi potrivite lor. De exerciţiul responsabil al bucuriei care le este dedicat. Şi le dă amploare şi adîncime, vibraţie şi însufleţire.