Am primit prin posta de la mabepo, si nu stiu unde si cum sa-i raspund, urmatorul mesaj/comentariu:
Ruga ta este cu adevarat o dorinta? S-ar putea sa fie doar un fel de filosofie, avind in vedere ca singurul lucru care coanteaza este nazuinta, atitudinea interioara a sufletului, iar cele din exterior devin pricini de tulburare, datorita parerii ce se formeaza din interior despre ele, de propria inchipuire.
Raspund:
Poetic vorbind, nu e mare deosebire intre ruga, imn si elegie. Cineva spunea ca cea mai decenta rugaciune ar fi aceasta: Faca-se Voia Ta, Doamne! Liric nu-ti poti dori mai mult decit sa fii destul de viu, tot ce se-ntimpla nefiind decit inca un prilej pentru asta. Te rogi multumind ca viata sa fie mereu cum este - condimentata cu pusee de exaltare in care nu-ti mai doresti nimic. Te bintuie doar o imensa recunostinta: slavesti viata, iti sarbatoresti tristetea. TE ROGI.
(Ma rog, sint unii care nu pot simti asta. Dar e pacat de Dumnezeu.)
34 comentarii:
E pacat pentru ei.
Dumnezeu ne iubeste la fel pe toti.
Eu ma rog, pentru mine si pentru ceilalti,
deci inclusiv si pentru tine.
Raspunsesem acum o ora sau doua, spunand ca
este pacat de ei, nu de Dumnezeu, deoarece El ne iubeste pe toti la fel.
si mai spuneam, ca
eu ma rog pentru mine si pentru toti, deci ma rog si pentru tine, sa-ti asculte ruga.
Am avut impresia, gresita dupa cum vad, ca e vorba de un comentariu la o poezie aflata mai jos sub titlul "zadarind zadarnicia". Citatul de la ruga profana este dintr-un film. Se poate referi la fel de bine la Dumnezeu sau la Ea.
Primul comentariu este valabil pentru persoana care a facut acest site.
Asa o vad eu.
Poate ca imi voi face timp si pentru a face cateva comentarii punctuale.
In ciuda faptului ca am un site, nu prea stiu cum sa ma descurc pe aici. Stiu ca oricine poate face un comentariu si poate ramine anonim sau se poate identifica asa cum doreste. E insa vreo diferenta intre cei ce semneaza avind si ei la rindul lor un blog si ceilalti? Poate fi asta o invitatie la vizite reciproce?
Nu este nevoie de inca un site.
Dialogul poate fi purtat pe site-ul tau,
ca o revenire neincetata a valurilor la tarm.
Dar poti fi, oare, tu, un tarm...
cu nevoia tainica, de a ma abandona in mare..
In alte vremuri puteam zice asa:
Aici este tarmul
locul geometric
unde
nesfirsire cu nesfirsire se-atinge.
Esti marea
ce valul
pe umarul tarnei
si-l ride, si-l plinge, si-l stinge.
Sint nisipoasa tarie
cazuta-n genunchi
si mai jos
ce talpa si plete-ti saruta-n nestire.
Aici e hotar
cu temei clatinat -
ghicitori dimpotriva
una prin alta
isi afla raspuns inginat...
Dar nu suntem in alte vremuri, asa ca azi,
Eu,
stau pe tarm si - sufletul mi-e dus de-acasa.
S-a pierdut pe-o cararuie-n nesfarsit si nu-si gaseste
drumul inapoi.
Trec pe drum copitele
si prin gind ispitele.
Dar ciuta haituita-l bantuie.
Din luciul albastriu, precum e fierul,
sorbind, cu grije-alege, parc-ar vrea
sa bea usor, din apa, numai cerul.
Caut,nu stiu ce caut.Caut
un cer trecut, ajunul apus. Cat de-aplecata
E fruntea menita-naltarilor altadata.
Cetini negre-n lume spuna
ostenita mea furtuna.
Cetini negre-n lume zica
zvonul brumelor ce pica.
Jinduiesc la cate-un astru
rasarit ca o ispita
peste-amurgul meu de-o clipa,.......
Visul, aur prins in palme
ca nisipurile-n ape, ca nisipurile-n ape
trebuie sa-l las, sa-mi scape.
Stea care subt carul cel mare abia licaresti
nedumerita-ntre sapte lumini, a cui stea esti?
[...]
De esti a mea, pazindu-mi anul si vatra,
n-arunca nimenea dupa tine cu piatra?
Departarea a pus intre noi
carul cel mare de pe cer.
Pietre sunt si iarasi pietre
Pe poteca mea..
greu se lasa, greu se lasa
Dumnezeul pietrelor.
Lung e drumul, ceasul lung,
Rogu-ma, ma rog intr-una,
noaptea sa-mi ajute luna
pin' la tine sa ajung.
Negrait de incete
sunt toate intamplarile..
Si prea incete, prea incete,
sunt toate cararile
In cumpana cu tot ce-a fost, pe-o dira de lumina,
inaintam prin foi, prin aur ravasit, prin bruma fina.
De argint se facura, o, treptele, fruntile -
martore pure izvoadelor din univers.
Iar noi ne ghiceam izbaviti din penumbre,
ca doua faptuti de matase in mers
In ceasul acela inalt, de-alchimie cereasca,
siliram luna si late vreo citeva astre
in jurul inimilor noastre
sa se-nvirteasca.
De nu cumva,
De n-ar fi fost zadarnicit de-un crud brumar,
polenul ar mai fi putut sa fie inca - jar.
Ne sfisie pe amindoi un zumzet lung in aer falnic,
ne doare-albastrul. La noapte-i ceasul hotarit
coroanele sa cada, surd si dintr-o data,
din copaci, cutremurind meridianele c-un jalnic
mulcom fosnet.
Ne tulbura chemarea unor ierburi.Ne cerea
vazduhul.
Un fluviu de sange-n seara se trezea - mistuitor
arzandu-si malul...Noi aripi nu aveam, dar umerii-
gata erau umerii de zbor.
Visind, intrezarim prin doruri -
latente-n pulberi aurii -
paduri ce ar putea sa fie
si niciodata nu vor fi.
In fabula verde si calda-a naturii
tu crengi ai iubito, nu brate,
si muguri imbii, cu mladitele prinzi.
Descinzi dintr-un basm vegetal al rasurii?
Ia seama sa nu te aprinzi
cum se-ntimpla adesea cu lemnul padurii.
Nimic nu s-aprinde, si nimeni, de- o raza de luna.
Ingadui raspuns inaltat peste timp, peste loc?
[...]
Ia totul scinteie din toate. Timpla s-aprinde
de timpla si piatra de piatra.
O stea nevazuta ia foc in cadere din gerul vazduhului. Arde-n armura, sub zea, cavalerul,
femeie invinsa, minune fara vesminte, sttingind linga vatra.
Si-aprind licuricii, ei insisi, din dragoste rugul ?
Dumnezeu singur arde suav citeodata prin tufe
fara de-a mistui. El cruta si mingiie spinii.
In chipuri atatea, flacara intampina pasul
oricarei fapturi pamantene,
si drumul i-atine, si ceasul.
O frunza de fag ca o flacara-n par ti s-oprise.
Rotind, in descindere, frunza visa
ca-n an mai putea inc-o data
podoaba sa fie de foc altui pom.
Trimiteţi un comentariu