(III) CERTAREA LUMINII

Pentru a clinti lumina din jiltul de judecator suprem si a-i subrezi statutul de suverana infailibilitate e suficient sa-i fie pusa in discutie reputatia morala. Or, intrebindu-se retoric: "Ziua - ce este ea? - si raspunzindu-si: Prisosul de lumina cu care soarele isi acopera petele" - Blaga atesta culpabilitatea luminii, ipocrizia excesului, maniera lui abila de a-si dosi metehnele in opulenta stralucirii.

Gloria luminii se stinge insa atunci cind se dovedeste ca nu-si mai poate salva nici macar autonomia de a-si fi propria cauza, ea fiind dependenta nu doar de inturneric, ci de ratacirea intunecata, murdara, a petelor: "Petele soarelui nu pot fi straine de debitul de lumina al acestui astru. Petele sint desigur insesi izvoarele intunecate ale acestei lumini."

In "Lumina raiului", stimulat de vraja sfinta a pacatului iubirii, poetul se exprima si mai lipsit de menajamente: "Ca un eretic stau pe ginduri si ma-ntreb: / De unde-si are raiul - / lumina? Stiu: Il lumineaza iadul / cu flacarile lui!"

In fine, lumina este destituita si din postura de binefacatoare indiscutabila, dezvaluindu-i-se potrivnicia, vrajmasia, nocivitatea pentru fiinta umana. Nu degeaba "intiiul om" este nevoit sa implore ca prin mila cereasca ochii sa-i fie protejati de paienjenisul umbros al lacrimilor, balsam si mingiiere impotriva excesului traumatic al luminii lucrurilor pamintene.

Lumina poate avea insa si un iremediabil efect letal ca in poemul "Vei plinge mult ori vei zimbi", unde se spune: "Cu gheare de lumina / o dimineata-ti va ucide visul", sau ca in de-acum reputatul atentat la "corola de minuni a lumii", unde e acuzata ca "sugruma vraja nepatrunsului ascuns in adincimi de intuneric".

Pare deci firesc ca omul si mai ales cuplul vulnerabil al indragostitilor, mai drastic expus febrilitatii indiscrete a luminii, sa resimta ca un blestem functia ei de anchetator si pornirea justitiar-punitiva lamentindu-se cu indreptatire: "Ce grea e pentru noi / osinda de a sta-n lumina" si invocind o asezare mai fericita in "marea umbra (protectoare de-acum) a marului".

Ce-i mai ramine oare luminii decit sa-si recunoasca cu modestie statutul revizuit si sa aleaga cavalereste umbra ca pe "o reverenta pe care o face intunericului".

(II) SLABIREA VIRTUTILOR ONTOLOGICE

Pornind de la atenuarea si istovirea luminii, sugestia esentiala a umbrei este aceea de slabire a virturilor ontologice. Ea incepe printr-un atentat la demnitatea morala, prima fisura in autoritatea fiintei. Asa trebuie inteles sfatul pe care poetul il da junetei: "Cu luare-aminte fii / printre lumini! Adesea ele dor, / si-aprope toate te silesc, facindu-ti zi, / s-asterni pamintului / o pata sumbra." Dealtfel lumina indiscreta a privirilor e resimtita ca avind acelasi efect maculator: "Umbre-arunca ochii lumii / peste tine, peste mine, / peste fiecare ceas al tau / si pe drumurile toate".

In cele din urma, umbra stigmatizeaza, chiar daca este "umbra (a) Evei", umbra de cearcan al voluptatii, sublima aura de "farmec ranit" - "o umbra (ramasa) subt ochi, usor albastrie" -, ea ramine stigmatul, chiar daca vrajit, al pacatului iubirii cu fraged gust de "izbinzi raspunzind in pierzanii".

De aici poate aerul de intristare, de mihnire, de regret si nostalgie ce insoteste mereu ivirea umbrei, ea fiind perceputa ca o insinuare perfida ce atenteaza la tonusul existential al individului si compromite seninatatea lumii. Aparent discreta in inconsistenta ei, umbra se dovedeste totusi o primejdie insistenta si insidioasa, abil penetranta, subminind din interior universul patruns de fiorul nefiintei. In Moartea lui Pan, lumea veche, candid increzatoare in sine, este brusc cuprinsa de o iremediabila paloare, de o morbida panica interioara, cind "pe-o cararuie trece umbra / de culoarea lunii / a lui Crist".

Scaderea tonusului moral este raspunzatoare de ivirea nehotaririi, sovaielii, neincrederii in fiinta, urmata de o vadita deriva, prin intermediul umbrei si in tarimul ei, spre nefiinta. Supusa vicisitudinilor sortii, fiinta umana e coplesita, imputinata, pierita, raminind doar "o umbra ce se clatina prin vint / scincind sub grea povara". In plina "virsta de fier" a lumii actuale, semenii, fratii si surorile, pierzindu-si increderea, motivatia, angajarea, apar devitalizati, dematerializati, urme iluzorii, ramasite intutile a ceea ce au fost:

"S-aude sumbra o soapta adusa de vint,
ca, desi-n viata inca,
noi suntem o amintire doar, fabula,
deznodamint intre veac si pamint."

O asemenea instrainare, o asemenea pierdere a autenticitatii face ca fiinta umana sa devina neverosimila, voalata, estompata pina la a deveni imperceptibila, indistincta, greu vizibila. Oamenii sint doar "umbre in ceata", iluzii gata sa piara in negura, prin care abia se mai zaresc, in imperiul de dincolo - al umbrelor.

(I) TAINICA ISPITA A UMBREI

"Tacerea e umbra unui cuvint", e de parere Blaga atunci cind, ispitit de bogatia tainica a cuvintului, renunta sa-l mai haituiasca discursiv pentru a-i epuiza intelesul si, adapostindu-se cuviincios in umbra sa, ii urmareste doar nalucirile tilcului, ecourile reverberate ca intr-un ghioc in aforisme si poeme.

De un astfel de rasfat se bucura cu predilectie si din belsug chiar umbra. Buchetul subtil al umbraticelor fantasme iscate de inchipuire imprastie in cele din urma o mireasma simbolica, nuantata, complexa, vibranta care pare a fi aceea prielnica salasluirii omului pe acest pamint. Climatul propice, atmosfera favorabila locuirii umane se dovedeste locul umbros, umbratic, umbrelnic.

Ispitit de taina umbrei, Blaga revizuieste statutul conventional-maniheist al opozitiei lumina-intuneric si inverseaza ierarhia lor traditionala. Atenueaza prestanta luminii si reabiliteaza intunericul, constata reciproca lor dependenta si coruptibilitate si le impaca intr-o virila sinteza - coincidentia oppositorum -, in unitatea fragila, delicata, evanescenta a umbrei.

Inainte de a urmari itinerarul acestei revizuiri, un succint inventar al chipurilor si aratarilor umbrei ne poate convinge de gustul poetului pentru feluritele ipostaze, semnificatii si sugestii ale umbrei.

"Sa-nsoteasca-n lumi fiinta / merge-alaturi nefiinta" - companie fatala, proiectie imateriala a unui contur intunecat in lumina, contemporana cu uimirea, umbra ramine o taina vesnic pecetluita si totusi mereu ispititor-ocrotitoare: "Umbra ce-o purtam pe drum, / ca-i din soare, ca-i din luna, / neinteleasa-i ca o runa, / scrisa-n piatra de laguna."

Ca loc umbrit, ospitalier, obscur si racoros, ea se ofera drept spatiu privilegiat al tihnei contemplativ-revelatoare, iscind tandre admonestari: "Gorunule din margine de codru, / de ce ma-nvinge / cu aripi moi atit pace / cind zac in umbra ta / si ma dezmierzi cu frunza-ti jucausa?" Este ceasul si locul unde - din aceasta interogatie zabavnica - se poate infiripa povestea, legenda omului.

Iscodind tilcurile tot mai insinuante, mai vag sugestive ale umbrei, intrebarea si raspunsurile vor construi un tarim vrajit al ecourilor si penetrantelor, o retea invizibila a raspunderii.

Aici m-am incurcat

Am primit prin posta de la mabepo, si nu stiu unde si cum sa-i raspund, urmatorul mesaj/comentariu:

Ruga ta este cu adevarat o dorinta? S-ar putea sa fie doar un fel de filosofie, avind in vedere ca singurul lucru care coanteaza este nazuinta, atitudinea interioara a sufletului, iar cele din exterior devin pricini de tulburare, datorita parerii ce se formeaza din interior despre ele, de propria inchipuire.

Raspund:

Poetic vorbind, nu e mare deosebire intre ruga, imn si elegie. Cineva spunea ca cea mai decenta rugaciune ar fi aceasta: Faca-se Voia Ta, Doamne! Liric nu-ti poti dori mai mult decit sa fii destul de viu, tot ce se-ntimpla nefiind decit inca un prilej pentru asta. Te rogi multumind ca viata sa fie mereu cum este - condimentata cu pusee de exaltare in care nu-ti mai doresti nimic. Te bintuie doar o imensa recunostinta: slavesti viata, iti sarbatoresti tristetea. TE ROGI.

(Ma rog, sint unii care nu pot simti asta. Dar e pacat de Dumnezeu.)