Rutina competenţelor pragmatice
În viaţa de zi cu zi, de voie, de nevoie, ne dovedim mereu şi rutinier competenţele practice. Utilizăm cu pricepere, conform recuzitei fiecărui domeniu, mijloacele de care dispunem: instrumente, dispozitive şi utilaje. Ne exercităm astfel competenţele, convinşi că numai aşa viaţa poate merge mai departe. Ne-ndeplinim cu brio sarcina de a o perpetua, făcîndu-ne cu seriozitate, mai mult sau mai puţin posacă, profesia sau meseria ca şi cum a trăi s-ar putea rezuma doar la atît. La a funcţiona potrivit funcţiei şi competenţei. Numai că, exercitînd această competenţă seacă, toată reuşita ei, eficientă şi lăudabilă în sine, devine cel mai adesea fără rost şi frizează zădărnicia. De fapt, în ciuda corectitudinii şi îndeplinirii impecabile a datoriei, ne trezim adesea cu această descurajantă întrebare pe buze: la ce bun toate astea?
Ne vine astfel ideea că s-ar putea să existe şi o artă de a trăi care să dea vieţii mai mult decît gustul searbăd de osteneală rudimentară şi de atonă supravieţuire. Care să-i promită calitatea de viaţă autentică, plină de rost şi farmec, care merită cu adevărat trăită. O artă care să apeleze la un alt fel de competenţă, existenţială, aptă să suplinească lipsa de gust, prostul gust, dezgustul de viaţă. Care să fie capabilă să-i redea vieţii hazul – sarea şi piperul, condimentele dezirabilităţii.
O competenţă vitală – gustul
Competenţa existenţială pe care deja am pomenit-o n-ar fi decît capacitatea de a valoriza la maximum datul, ceea ce ne-a fost destinat: lumea care ne înconjoară şi înzestrarea cu care noi am venit pe lume. Căci, dincolo de bogăţia cantitativă, de achiziţia bunurilor şi a mijloacelor cu care ele pot fi dobîndite, dincolo de averea care ne dă impresia că am putea trăi o viaţă mai bună, prosperă şi îndestulată (dacă nu de-a dreptul opulentă, sfidătoare, abuzivă şi arbitrară prin risipa ei inutilă), putem concepe lesne şi o bogăţie calitativă a vieţii: belşugul lui a fi.
Or, este evident că toată abundenţa cu care ne înconjurăm devine sterilă dacă nu avem şi gustul pentru ceea ce achiziţionăm cu atîta rîvnă, pe cît de laborioasă, tot pe atît de ignorantă. Mai precis, dacă nu ştim să ne bucurăm cu adevărat de fiecare lucru în parte, de lumea pe care o compun toate lucrurile împreună (cele date tuturor degeaba, ca şi cele pe care le obţinem doar cu bani şi trudă), de atmosfera ospitalieră (atîta timp cît nu o vom distruge definitiv şi iremediabil) pe care ansamblul lor o promite încă vieţii noastre.
Bogăţia cantitativă – bunurile şi mijloacele de a le cumpăra – rămîne o premisă insuficientă pentru trăirea unei vieţi mai bune. Ea se dovedeşte totalmente ireală dacă deţinătorul ei nu o poate pune în valoare, dacă el nu are şi o apreciabilă varietate de gusturi şi nu a dovedit o serioasă cultivare a lor, pentru ca tot ceea ce îi e dat sau tot ce posedă să fie şi onorat, să poată fi trăit şi savurat la valoarea sa superioară. Şi numai o prestaţie existenţială de calitate, guvernată de gusturi pe măsura datului, poate fi garantul unei bogăţii reale.
Gustul înseamnă a deţine competenţa de a onora datul
O asemenea prestaţie înseamnă deci a fi capabil să întreţii cu tot ceea ce îţi aparţine relaţii optimizate şi amplificate de bunul gust. Fără gustul pentru ele şi exercitarea lui rafinată şi versată lucrurile au doar o valoare potenţială care rămîne neactualizată.
Recunoaştem astfel că a avea gust pentru un lucru înseamnă a avea o relaţie privilegiată, optimizată cu acel lucru. O relaţie de suflet care tinde să-l dezrobească din raporturile spoliatoare ale asupririi utilitariste, să-i înlesnească emanciparea, să-i stimuleze manifestarea deplină a multiplelor valenţe blocate de fundătura în care îl împinge pragmatismul. A avea gust pentru un lucru este însă simultan şi o şansă pentru ca viaţa obişnuită să salte din platitudinea supravieţuirii şi a traiului anost. O şansă pentru a depăşi cota lîncedă a indolenţei cotidiene şi a aspira la un acord vibrant, viu, însufleţit cu lucrul respectiv şi cu lumea lui.
A avea gust înseamnă în fond a salva viaţa şi lumea de o irosire neglorioasă. Calitatea vieţii umane ţine prin urmare de multitudinea gusturilor, de amploarea şi adîncimea lor. Doar gustul face ca lumea să-şi recapete duhul interior, să fie dorită şi să rămînă tărîmul unui perpetuu exerciţiu al bucuriei de a trăi. Gustul e singurul care îmbogăţeşte viaţa, care face ca valorile potenţiale ale achiziţiilor să capete vibraţie, evadînd din monumentalitatea stupidă a unui muzeu de achiziţii sterpe asemenea celebrului Xanadu (domeniul lui Cititzen Kane, alias William Randolph Hearst, al lui Orson Welles).
Calitatea vieţii nu ţine nicidecum doar de cantitatea celor aruncate în coşul zilnic, ci cu deosebire de jocul complex în care sînt preluate de gusturi potrivite lor. De exerciţiul responsabil al bucuriei care le este dedicat. Şi le dă amploare şi adîncime, vibraţie şi însufleţire.
