Am primit prin posta de la mabepo, si nu stiu unde si cum sa-i raspund, urmatorul mesaj/comentariu:
Ruga ta este cu adevarat o dorinta? S-ar putea sa fie doar un fel de filosofie, avind in vedere ca singurul lucru care coanteaza este nazuinta, atitudinea interioara a sufletului, iar cele din exterior devin pricini de tulburare, datorita parerii ce se formeaza din interior despre ele, de propria inchipuire.
Raspund:
Poetic vorbind, nu e mare deosebire intre ruga, imn si elegie. Cineva spunea ca cea mai decenta rugaciune ar fi aceasta: Faca-se Voia Ta, Doamne! Liric nu-ti poti dori mai mult decit sa fii destul de viu, tot ce se-ntimpla nefiind decit inca un prilej pentru asta. Te rogi multumind ca viata sa fie mereu cum este - condimentata cu pusee de exaltare in care nu-ti mai doresti nimic. Te bintuie doar o imensa recunostinta: slavesti viata, iti sarbatoresti tristetea. TE ROGI.
(Ma rog, sint unii care nu pot simti asta. Dar e pacat de Dumnezeu.)
17 comentarii:
Am avut impresia, gresita dupa cum vad, ca e vorba de un comentariu la o poezie aflata mai jos sub titlul "zadarind zadarnicia". Citatul de la ruga profana este dintr-un film. Se poate referi la fel de bine la Dumnezeu sau la Ea.
In ciuda faptului ca am un site, nu prea stiu cum sa ma descurc pe aici. Stiu ca oricine poate face un comentariu si poate ramine anonim sau se poate identifica asa cum doreste. E insa vreo diferenta intre cei ce semneaza avind si ei la rindul lor un blog si ceilalti? Poate fi asta o invitatie la vizite reciproce?
In alte vremuri puteam zice asa:
Aici este tarmul
locul geometric
unde
nesfirsire cu nesfirsire se-atinge.
Esti marea
ce valul
pe umarul tarnei
si-l ride, si-l plinge, si-l stinge.
Sint nisipoasa tarie
cazuta-n genunchi
si mai jos
ce talpa si plete-ti saruta-n nestire.
Aici e hotar
cu temei clatinat -
ghicitori dimpotriva
una prin alta
isi afla raspuns inginat...
Trec pe drum copitele
si prin gind ispitele.
Din luciul albastriu, precum e fierul,
sorbind, cu grije-alege, parc-ar vrea
sa bea usor, din apa, numai cerul.
Cetini negre-n lume spuna
ostenita mea furtuna.
Cetini negre-n lume zica
zvonul brumelor ce pica.
Stea care subt carul cel mare abia licaresti
nedumerita-ntre sapte lumini, a cui stea esti?
[...]
De esti a mea, pazindu-mi anul si vatra,
n-arunca nimenea dupa tine cu piatra?
greu se lasa, greu se lasa
Dumnezeul pietrelor.
noaptea sa-mi ajute luna
pin' la tine sa ajung.
In cumpana cu tot ce-a fost, pe-o dira de lumina,
inaintam prin foi, prin aur ravasit, prin bruma fina.
In ceasul acela inalt, de-alchimie cereasca,
siliram luna si late vreo citeva astre
in jurul inimilor noastre
sa se-nvirteasca.
Ne sfisie pe amindoi un zumzet lung in aer falnic,
ne doare-albastrul. La noapte-i ceasul hotarit
coroanele sa cada, surd si dintr-o data,
din copaci, cutremurind meridianele c-un jalnic
mulcom fosnet.
Visind, intrezarim prin doruri -
latente-n pulberi aurii -
paduri ce ar putea sa fie
si niciodata nu vor fi.
In fabula verde si calda-a naturii
tu crengi ai iubito, nu brate,
si muguri imbii, cu mladitele prinzi.
Descinzi dintr-un basm vegetal al rasurii?
Ia seama sa nu te aprinzi
cum se-ntimpla adesea cu lemnul padurii.
Ingadui raspuns inaltat peste timp, peste loc?
[...]
Ia totul scinteie din toate. Timpla s-aprinde
de timpla si piatra de piatra.
O stea nevazuta ia foc in cadere din gerul vazduhului. Arde-n armura, sub zea, cavalerul,
femeie invinsa, minune fara vesminte, sttingind linga vatra.
Dumnezeu singur arde suav citeodata prin tufe
fara de-a mistui. El cruta si mingiie spinii.
O frunza de fag ca o flacara-n par ti s-oprise.
Rotind, in descindere, frunza visa
ca-n an mai putea inc-o data
podoaba sa fie de foc altui pom.
Trimiteți un comentariu